Alpi 2006

Dupa iesirile din anii trecuti din Caucaz si Tien Shan, in vara asta, intre 23 iulie şi 12 august, m-am decis sa vad cum arată Alpii. Desi am plecat la drum dupa ce timp de cateva luni m-am informat asupra conditiilor meteo din vara asta, asupra traseelor din zona aleasa, am avut multe surprize neplacute la fata locului. Dar sa o iau în ordine. Planul iniţial era sa plecam vreo 10 prieteni, membri ai Clubului Alpin Ecoul si nu numai, intr-o iesire în zona Courmayeur, dar din diverse motive nu am mai putut pleca cu totii in aceeasi perioada. Macar ne-am intalnit pe acolo timp de cateva zile. Am plecat la drum cu Dana Gradinaru si Oana Ganea, mai bine zis eu am lenevit in masina in timp ce fetele au condus pe rand pana in Courmayeur.

Odata ajunsi la destinatie am ramas putin surprinsi de preturile ridicate, asta pana cand ne-am dat seama ca alesesem sa facem cumparaturi intr-un magazin foarte scump. Ne-am cazat ca tot romanul la camping asteptand sa vina dimineata pentru a pleca la drum spre primul obiectiv.

Pentru o buna aclimatizare am ales ca prim obiectiv Aiguille des Glaciers - 3817m, un varf mai rar parcurs. Am ales pentru ascensiune creasta nordica, traseu dificultate AD, care presupunea sa dormim in prima noapte la refugiul - bivuac A. Hess la altitudinea de 2958m. Am avut parte de un loc de dormit de vis, asezat pe o creasta stancoasa, între 2 ghetari, fiind deranjati doar de un traznet foarte puternic care le-a cam speriat pe fete.

Dimineata pe la ora 4 am plecat catre varf parcurgand o creasta stancoasa, care semana foarte bine cu creasta Arpaselului. Ajunsi după 2 ore pe ghetarul Lex Blanche ne-am echipat corespunzator si pe o panta ce nu depasea 30 grade ne-am indreptat spre urmatorul reper al traseului. Dar aici am avut marele ghinion sa observam ca culoarul pe care trebuia sa urcam era complet topit, ramanand in urma sa un valcel plin de grohotis si de bolovani instabili. In acest moment mi-am dat seama ca avem ghinion mare si ca nu vom putea realiza aproape nimic din ce ne-am propus pentru aceasta vacanta. Nu am vrut să abandonam si am decis sa incercam sa urcam pe acest valcel. Am reusit să ajungem pe creasta dupa circa 2 ore de lupta cu bolovanii instabili, bolovani care la tot pasul plecau la vale. Nu am crezut vreodata ca voi ajunge sa merg prin niste locuri atat de friabile. Am rasuflat usurati odata ajunsi pe creasta, dar deja ne faceam griji pentru traseul de intoarcere. Am decis sa continuam sa mergem spre varf, urmand o creasta foarte frumoasa de zapada. Ajunsi in punctul in care traseul paraseste creasta pentru ceva timp a trebuit alegem varianta cea mai sigura catre varf, nemaiputand continua pe traseul propus din cauza conditiilor foarte precare. Am ales sa urcam printr-un horn stancos, dar destul de friabil. Odata ajunsi sus am avut neplacuta surpriza sa constatam că urcasem pe un varf secundar de unde nu se putea ajunge pe varful principal. Ne-am multumit cu aceasta ascensiune caci scopul era sa ne aclimatizam. Dupa ce am analizat bine toate posibilitătile de coborare, nemaidorind sa trecem prin calvarul bolovanilor care pleaca la vale la tot pasul, am optat pentru o varianta mai lunga, dar mult mai sigura. Si uite asa am ajuns si in Franta dupa o lunga coborare. Cum tabara noastra era stabilita intr-un camping din Italia a trebuit sa o luam la pas în acea directie, urmand un traseu foarte pitoresc, traseu ce este parte integranta din celebrul tur al Mont Blancului. Aceasta zi a fost incredibil de lunga, am mers aproape 20 ore în continuu pana ne-am reintalnit cu traseul pe unde urcasem catre refugiu. Tinand cont de faptul ca aveam echipament lasat la refugiu am decis ca eu sa raman peste noapte într-o cladire dezafectata pentru a urca dimineata urmatoare sa recuperez echipamentul, in timp ce fetele au coborat noaptea pana la masina. Dupa două zile de odihna am plecat sa urcam creasta Kuffner din Mont Maudit. Am contribuit cu 23 euro pentru un drum cu telecabina pana la refugiul Torino la 3375m. De aici voiosi si plini de sperante ne-am indreptat catre traseul propus, dar am avut surpriza neplacuta sa observam ca si culoarul de acces catre creasta Kuffner disparuse din cauza caldurilor din aceasta vara. Nemaivrand sa avem aceleasi probleme ca în zilele precedente am decis sa abandonam acel traseu. Si cat îmi doream sa parcurg aceea creasta de vis!. Am facut o mica sedinta unde am avut pe post de birou o bucata de gheata si am cazut de acord sa mergem catre Col du Midi de unde sa incercam ascensiunea Mont Blancului. După o plimbare de 3 ore printre crevase si seracuri iata-ne ajunsi si in locul de unde se pleaca catre Mont Blanc pe traseul - traversarea celor 3 munti (Mont Blanc du Tacul, Mont Maudit, Mont Blanc). Noi fiind plecati la drum cu alte ganduri, pentru un traseu mai dificil, aveam cu noi o gramada de echipament pentru catarare, dar nu aveam absolut nimic pentru bivuac. Am incercat in zadar sa dormim la refugiul Cosmiques. Totusi am avut norocul ca unul dintre prietenii nostri sa fie in Chamonix. L-am sunat rapid si l-am convins sa urce cu cortul în Col du Midi si sa facem impreună aceast traseu. Si asa am plecat la drum 4 (eu, Dana, Oana şi Dan Toader), dupa cateva ore de zvarcoleala intr-un cort de 2 persoane. Avand ca scop traversarea Mont Blancului, cu coborare pe partea italiana pe la refugiul Gonella, am plecat la drum cu tot echipamentul, inclusiv cortul. Traseul catre varf este frumos, peisaje de vis, zig zaguri printre crevase si seracuri, dar mult prea populat. Cred ca eram mai mult de 100 persoane pe acest traseu în acea zi. Ajunsi pe varf am facut cateva poze cu masivul Mont Blanc si banuind ce traseu lung ne asteapta la coborare am plecat la drum catre traseul clasic italian, traseu ce trece pe la refugiul Gonella. Am ramas surprinsi de frumusetile acestui traseu, de linistea locurilor in comparatie cu versantul francez. Dar bineinteles ca a trebuit sa avem si ceva neplaceri. Am fost nevoiti sa navigam printre crevase, bolovani care cadeau la tot pasul, asta pe o caldură incredibila pentru acea altitudine. Ajunsi aproape epuizati la refugiul Gonella, ne-am odihnit putin si nevrand sa platim cazare la acel refugiu am continuat coborarea catre campingul unde aveam tabara. Dar lunga si tare obositoare a mai fost aceasta porţiune, pe morena ghetarului Miage. Odata ajunsi jos ne-am întalnit cu ceilalti prieteni plecati cu o saptamana mai tarziu din tara. Tori si Dragos au plecat ziua urmatoare catre regiunea Triolet pentru a se catara, Lucian si Claudia au urcat varful Petit Mont Blanc, iar noi am lenevit la soare. Pentru zilele urmatoare anuntandu-se vreme instabila am decis sa mergem 2 zile la escalada langa Courmayeur - Morgex. Am plecat catre aceasta regiune subsemnatul, Dana, Oana, Lucian şi Claudia unde am gasit o zona superb amenajata, cu trasee pe granit de toate dificultatile, de la gradul 4 pană la 10. După aceste zile de distractie pe stanca am vrut sa mai urcam un varf din zona si am ales Dent du Geant. Stiind ca vremea este instabila am decis să urcam cu cabina, avand astfel posibilitatea sa caram mai multa mancare si tot echipamentul de bivuac. Am pus cortul pe ghetar, langa Dent du Geant si am asteptat 2 nopti ca vremea sa se imbunatateasca. Dar nu am avut deloc noroc caci a nins si a batut vantul aproape fară oprire.

In a treia dimineata am decis sa ne retragem si ne-am indreptat catre cabina. Ajunsi jos ne-am informat asupra prognozei meteo pentru urmatoarele zile si vazand ca se anunta vreme proasta am decis sa punem capat iesiri noastre din Alpi, asta dupa ce am facut o plimbare prin Chamonix.

Avand la dispozitie inca cateva zile libere ne-am decis sa mergem in Croatia unde stiam ca vor fi alti doi amici din club pentru a se catara pe falezele de la marea Adriatica. Pe drum ne-am oprit pentru cateva ore si la Venetia, oras frumos dar mult prea populat cu turişti. In Croatia am ramas surprinsi de preturile ridicate, de numarul mare de turisti straini, de lipsa manelelor pe litoral, de lipsa mirosului de gratare. Aici am impărtit cele 4 zile ramase intre mare si escalada.

Dupa aceasta scurta vizita in Croatia ne-am indreptat catre tara reluandu-ne vechile obiceiuri: fetele cu condusul masinii si eu cu lenevitul.

Tien Shan 2005

Dupa un an de munca si indelungi planificari iata ca reusim sa plecam spre taramurile Kazahkstanului. Din echipa de anul trecut din Caucaz nu am mai ramas decat 2 participanţi, Tori si subsemnatul, la care s-au adaugat alti doi prieteni intr-ale muntelui Lucian si Dana. Pe langa schimbarea echipei a mai avut loc un alt eveniment major adica trecerea de la transportul cu trenul pe o perioada de timp interminabila la transportul cu autocarul, avionul, masina si elicopterul numai in 2 zile.

Iata-ma ajuns, cu peripetiile de rigoare, alergand cu 40 kg în braţe, la statia de plecare a autocarului spre Istanbul, inconjurat de prieteni, dornic sa-mi incerc forţele cu celebrul Lord al Spiritelor (Khan Tengri) din indepartata Asie. Luandu-ne ramas bun de la cei dragi ne suim in jaful ce ne va duce pe ritmuri de manele spre bazarul de sute de hectare.

Ajuns in Istanbul raman surprins ca Bucurestiul poate fi numit un oras curat. Facem si noi o plimbare ca tot turistul prin orasul vechi admirand locurile pe unde se perindau strabunii cu sacul de galbeni ce trebuia dat sultanului pentru a nu ne mai calca ogoarele, fiind intr-o competitie acerba cu japonezii la fotografierea tuturor ungherelor Istanbulului.

Intr-un final vine si ora la care ne indreptam spre aeroport, intalnindu-ne cu alti doi conationali dornici sa-si incerce fortele cu înaltimile, Cornel Sain si Danut Ochesel. Ajuns pe aeroport sunt nerabdator sa vad cum e plimbarea cu pasarea de fier. Raman dezamagit, sperand sa fie ceva mai extrem, dar macar ma consolez cu o bere bună oferita de Turkish Airlines, sperand ca la intrarea in Kazahkstan sa nu mai avem probleme ca anul trecut in Rusia si Ucraina. Reusim sa trecem de vama fara probleme dar avem ceva emotii la ridicarea bagajelor care nu voiau sa miroasa aerul Asiei dupa care suntem imbarcati intr-un microbuz de catre reprezentantul agentiei cu care am colaborat pentru aceasta expeditie. Pe drumul spre magazinul de unde urma sa cumparam haleala Lucian isi da seama ca a uitat acasa pioletul asa ca suntem nevoiti sa stam cateva ore prin Almaty sa cumparam alta jucarie.

Intr-un final reusim sa plecam la drum spre Karkara, locul de plecare spre inaltimile Tien Shanului, si luam contact cu solul arid din aceasta parte a lumii. Off, în sfarsit, dupa două zile pe drumuri, in data de 22 iulie reusim sa vedem si noi poalele acestor munţi gigantici. Sunt ameţit dupa atatea treceri de granita intre Kazahkstan si Kirghizstan ca nu mai ştiu pe unde sunt cand ajungem intr-un final in tabara Karkara, fiind asteptati de marele boss Kazbek Valiyev - mare alpinist al fostului CCCP.

Ziua de 23 iulie o petrecem plimbandu-ne pe dealurile de peste 3000m de langă tabara. Si iata ca vine si ziua în care zburam cu elicopterul spre tabara de baza Khan Tengri nord. Nu credeam ca muntii pot fi aşa de inalţi!

Ajuns pe gheţar, la 4000m, sunt mut vazand frumusetea si dimensiunile acestui munte dar din pacate mai trebuie sa si muncim asa ca ne punem pe treaba amenajandu-ne locurile de cort in apropierea taberei, unde sunt corturi de lux pentru cei ce isi permit sa plateasca pentru confort. Intr-un final reusim să aranjam locul, sa sortam mancarea si ne bagam la culcare, fiecare in cortul sau, alaturi de partenerul prestabilit pentru aceasta aventura, eu cu Tori, Lucian cu Dana, Cornel cu Danut intr-un cort misto oferit de agentie celor ce platesc pentru toate serviciile din tabara de baza.

25 iulie - ziua din care ne indreptam catre adevarata aventura si obositoarele etape de aclimatizare. Azi decidem sa luam contact cu pantele spre tabăra 1 asa ca plecam la drum, traversand ghetarul, si urcam pana la altitudinea de 4400 m. Suntem uimiti de dimensiunile unei avalanse care ma face sa-mi zic ca ce am vazut pana acum în Romania şi Caucaz sunt abureli.

Coboram la corturi pentru binemeritata odihna si facem planul ca in ziua urmatoare sa facem un drum în tabara 1 pentru a duce ceva echipament acolo. Drumul spre tabara 1 nu pune probleme din punct de vedere tehnic si odata ajunsi aici ne punem pe munca si montam corturile aduse special pentru taberele superioare, desfacem sacii de dormit şi o luam la vale.

Luam o zi de pauza fiind foarte multumiti ca pana acum nu avem probleme cu aclimatizarea. Socializam cu membrii celorlalte expeditii in sala de mese, dar fiind cu gandul la ceea ce va urma.

In 28 iulie drumul spre tabara 1 fiind de scurta durată, circa 3 ore, plecam cu gandul ca ziua urmatoare sa vedem cum e în tabara 2. Si iată-ne în 29 iulie, zi în care luam contact pentru prima data cu stancile si inaltimile varfului secundar Chapaev. Plecam din tabara 1 cu provizii de mancare, ceva haine pe care le vom lasa în tabara 2, noi urmand sa coboram în aceeasi zi in tabara de baza. Diferenţa de nivel de 900m dintre aceste tabere se face simtita din plin si ajungem la 5500m epuizati dar fericiti ca avem ocazia sa vedem frumusetile acestui munte magnific cu stanca sa rozalie. Stam circa 1 ora sa respiram aerul acestor locuri si o luam la vale spre tabara de baza unde ajungem terminati. Din pacate o parte din membrii expeditiei au ceva probleme medicale cauzate de altitudinea atinsa astazi asa ca apelam la un doctor specializat in bolile de altitudine care reuseste sa rezolve problemele. Danut are insomnii si a avut o durere de ficat in tabara 2, Dana are probleme cu bila, noi ceilalti ceva dureri minore de cap.

Ziua 30 iulie o petrecem in tabara de baza pentru a ne repune pe picoare după care in data de 31 iulie o luam iar la drum spre tabara 1.

Ziua urmatoare urcam cu corturile în tabara 2 unde suntem nevoiti sa stam 2 nopti fara sa putem urca prea mult deasupra taberei din cauza vremii nefavorabile, fiind pentru prima data de cand am ajuns in Tien Shan cand avem vreme proasta.

In 3 august coboram in tabara de baza descumpaniti deoarece Lucian si Danut au hotarat sa renunte si sa plece acasa.

Zilele de 4, 5, 6 august le petrecem in tabara de baza pregatindu-ne si odihnindu-ne pentru asaltul final catre varf. Stam si lenevim, mancand aproape non stop, facand planul de atac al varfului. Discutăm cu diversi alpinisti, membri ai altor expeditii, afland informatii utile despre traseu.
Si iata-ne si in ziua de 7 august, zi în care plecam la drum pentru a lua contact cu aerul inaltimilor de 7000m. Alegem ca în prima zi de asalt sa urcam numai pana în tabara 1 pentru a nu ne irosi resursele fizice prea rapid. Ziua urmatoare urcam catre tabara 2 unde avem norocul sa ajungem inaintea unei ninsori ce avea sa dureze peste 24 ore. Din pacate aceasta ninsoare abundenta a pus capat tentativei lui Cornel de a atinge varful, el avand programata plecarea spre casa cu cateva zile mai devreme ca noi.

Ziua de 10 august o petrecem în tabara 2 admirand cantitatea mare de zapada depusa, luandu-ne ramas bun de la Cornel care se decide alaturi de membrii unei expeditii spaniole să coboare si sa plece acasa. Totusi avem si ceva noroc afland ca va urca un grup de rusi, alaturi de care ziua urmatore vom putea face poteca spre tabara 3. Si iata ca vine si momentul în care voi depasi altitudinea de 6000m. Spre tabara 3 avem de trecut umarul Chapaev (6100m) unde intalnim pasajele cele mai dificile de pana acum, pasaje de gradul IV UIAA. E drept ca aceste pasaje sunt asigurate cu corzi fixe dar la altitudinea asta tot ai ceva de munca, carand echipamentul de campare şi mancare pentru cateva zile. Ajunsi in tabara 3 (5900m) avem de muncit pentru amenajarea locului de cort si tocmai cand reusim sa facem platforma se pune un vant puternic.

Ziua de 12 august o petrecem in cort sperand ca vremea rebela de afara sa se potoleasca si sa ne ofere si noua sansa sa incercăm atingerea varfului.

Bine ca nu sunt o fire superstitioasa pentru ca altfel nu aş fi plecat la drum catre varf in 13 august. Din pacate iar avem ceva probleme si nu reusim sa plecam toti cei trei ramasi catre varf. Dimineata mancam o supa, plecam la drum dupa un chin groaznic în a ne echipa si vine si marea surpriza neplacuta: Tori are ceva probleme cu stomacul si ia decizia înteleapta sa nu încerce sa urce astazi pe varf. Plec la drum alaturi de Dana cu o mare strangere de inima, gandindu-ma la Tori, camaradul alaturi de care am reusit atatea ascensiuni frumoase si cu care am facut atatea planuri de viitoare expeditii comune, ca poate ziua urmatoare nu va mai avea vreme buna deci nu va avea posibilitatea sa-şi incerce fortele cu muntele. Fiind din fire mai repezit, incet, incet, o pierd pe Dana pe drum. Trec de nenumarate praguri de stanca si ajung în tabara 4 (6400m) unde iau o scurta pauza pentru hidratare. Continuu sa merg intr-un ritm destul de rapid si reusesc sa ajung mai devreme decat credeam la locul unde traseul paraseste creasta vestica si intra, spre dreapta, intr-un culoar de circa 100m. Aici, stiind ca sunt deja la 6800m, iau o noua pauza pentru alimentare şi am marea dezamagire a zilei cand ma vad nevoit sa stau sa astept un grup de 8 ruşi sa treaca de pasul cel mai dificil al traseului (IV - V UIAA). In acest timp o vad pe Dana pe creasta indreptandu-se catre locul in care ma aflu si incep sa sper ca poate totuşi aici ma ajunge si vom urca impreuna pe varf.

Dar iata ca se eliberează pasajul cheie si plec la drum iarasi singur. Nu credeam ca pot sa ajung vreodata asa de obosit! Pe ultima 100 de metri am mers cu o viteza incredibil de mica (daca era pe acolo un melc cred ca eram la un adevarat concurs cu el, care merge mai incet) si cu un ultim efort reusesc sa ajung pe varf. Aici nu prea am timp sa admir peisajul din cauza vantului turbat care bate (macar pe traseu a fost frumos) dar tot stau putin si admir celebrul Pobeda (7439m), varf pe care sper să ajung anii viitori. Ma pornesc catre vale si după 100m o zaresc pe Dana care se zbate sa treaca pe langa gasca de rusi care mi-au stat in cale la urcare. Ajung la ea si avem o scurta discutie in care ma intreaba cat mai e pana pe varf, se uită la ceas dandu-si seama ca e tarziu si ia decizia sa mai urce cateva zeci de metri sa vada varful după care sa coboram impreuna. O astept si coboram împreuna spre tabara noastra, in noapte si super epuizati. Tori ne asteapta in fata cortului cu o cana calda de ceai, dorind sa afle tot ce am facut in ziua aceasta. Dupa ceva povesti adormim franti, fiind intrerupti numai de galagia facuta la ora 4 dimineata de colegul nostru care se chinuia sa faca primusul sa mearga pentru a-si face un ceai. Intr-un final reuseste si pleaca la drum. Dormim pana la ora 13 si ne apucam sa facem ceva mancare si lichide. Spre seara vine si Tori cu satisfactia de a fi ajuns pe varf.

In 15 august o luam la vale, dar inainte de asta mai trebuie sa facem un mic urcus de 200m pe Chapaev, urcus unde facem 3 ore. Ajungem in tabara 2 epuizati, unde vazand ca Tori mai are ceva resurse fizice si o dorinta nebuna sa ajunga in acea zi în tabara de baza, hotaram sa ne despărţim pentru o zi.
Ziua urmatoare coboram în tabara de baza cu un rucsac imens, pe parcurs recuperând şi echipamentul lasat in tabarele 2 şi 1. Fac un binemeritat dus si ma indrept catre sala de mese, unde radem 4 sticle de vin si facem un mic chef cu coreeni, ruşi, unguri pana spre ora 12 noaptea. Trecem la somn, un somn binemeritat, urmand ca ziua urmatoare sa strangem bagajele si sa admiram pentru ultima data acele locuri magnifice.

Plecam spre asa zisa civilizatie, avand posibilitatea sa privim inăltimile Tien Shanului pentru mai mult de 1 ora din elicopter. Ajunsi in Almaty, vizitam orasul în cele două zile pe care le mai avem la dispozitie, deja cu gandul la aventurile pe alte meleaguri de anul viitor. Dar din pacate trebuie sa o luam din loc si sa ne intoarcem acasa si la treburile noastre de zi cu zi.

Caucaz 2004

Dupa o perioada lunga de asteptare iata ca a venit si vara pe la noi cand in sfarsit putem pleca catre Caucazul mult visat. Cu toate ca, fiind baieti constiinciosi, planificarea acestei expeditii pe alte meleaguri a durat circa sase luni, am avut parte de nenumarate surprize la fata locului. Plecarea am facut-o cu trenul Sofia-Saratov, tren in care am participat activ la imbunatatirea nivelului de trai al vamesilor rusi si ucrainieni. Odata ajunsi in Rostov cu o intarziere de cinci ore am reusit sa luam legatura noastra spre Nalcik, dupa o asteptare de 19 ore intr-o gara minunata(discrepanta fata de restul orasului fiind imensa), gara pe care o vom vedea in Romania peste vreo 20 ani probabil. In Nalcik, dupa ce am rezolvat toate problemele legate de obtinerea documentelor necesare pentru a ne plimba in voie prin Caucaz, am plecat catre munte si odata ajunsi la poale am ramas fara grai la vederea frumusetilor de acolo. Ne-am impartit in doua echipe: prima Cristi Dicu si Cristian Torica(aka Tori) si a doua echipa formata din George Porancea(Gicanu de la statia meteo Omu), Marius Melinte si Mihai Zidaru. Pana la plecarea spre casa ne-am mai intalnit numai o data. Echipa noastra (Echipa Cristi) a plecat catre valea Skhelda, unde aveam planuri mari, iar echipa cealalta a plecat catre valea Adil-su unde au reusit sa urce pe varfurile Gumanchi(3805m) si Kurmichi(4050m). Dupa o zi de urcat pe o vale magnifica, unde am vazut pentru prima data ghetatii, varfuri de peste 4000m si pereti celebrii am ajuns la locul de campare - bivuacul Aristova, dupa ce am trecut in prealabil de granita cu Georgia. Aici, am ramas cu gura cascata, admirand indelung acea frumoasa vale.

Programul pentru ziua urmatoare a fost stabilit de vreme asa ca am avut parte de o zi de asteptare din cauza unei ploi care ne-a facut sa credem ca suntem in Londra, nu la poalele unor asemenea munti. Dupa o zi, cand vremea s-a indreptat, urcand catre bivuacul german am avut senzatia ca sunt in paradis, senzatie sustinuta de muzica care rasuna in toata valea. Ce muzica? Simplu: ascultam jazz-ul ce rasuna dintr-un saxofon mangaiat de Vladimir Kopylov(alpinist rus cu multe realizari notabile in zona). Ajunsi in bivuacul german am avut ocazia sa admiram pentru prima data Ushba in toata splendoarea sa. Vremea continuand sa fie proasta ne-a facut sa abandonam pentru moment planul de a urca pe vf. Ushba(4694m) si ne-am intors la locul unde ne stabilisem baza(tabara Skhelda), de unde am plecat sa incercam atingerea celui mai inalt petec de pamant al Europei - vf. Elbrus(5642m). Dupa necesara aclimatizare, intr-o magnifica zi de 3 iulie 2004 ne-am pornit catre varf dupa ce, in prealabil am facut curatenie prin bocancii plini de zapada asternura de viscol. Ajunsi sus, avand la picioarele noastre toata Europa, ne-am bucurat ca niste copii care primisera jucaria mult visata. Ne-am intors la locul unde montasem cortul, in preajma ruinelor refugiului Pruit (4100m) cu o sete groaznica dar a trebuit sa muncim cateva ore bune pentru a porni arzatorul pe benzina si intr-un final am renuntat apeland la bunavointa altor camarazi de munte pentru un strop de apa.

Ziua urmatoare, coborand cu gandul la vf. Ushba, ne-am intalnit cu ceilalti membri ai expeditiei care se aclimatizau pentru ascensiunea pe Elbrus. Am schimbat ceva pareri despre munte si ne-am continuat coborarea cu gandul la zilele urmatoare.

Dupa o binemeritata zi de odihna, plecam la drum catre varful cel mai cel al Caucazului: Ushba. In bivuacul german facem cunostinta cu un ghid rus care ne povesteste cum este traseul ales de noi catre varf(traseul clasic, dificultate D). Ziua urmatoare o petrecem trecand peste Ushbinski Ice Falls care, din ce ne-am documentat noi, este cel mai dificil ghetar de traversat al Europei, plin de crevase si cu pasaje de catarare pe gheata pe o panta ce atingea si 80 grade(pe distante mici ce-i drept). Tabara superioara pentru ascensiunea Ushbei o stabilim la baza unui serac din platoul Ushba(4000m), iar zilele urmatoare le petrecem pregatindu-ne sufleteste pentru ascensiunea mult dorita urcand vf. Shchurovskogo(4239m) si Chatin vest(4310m). Dar iata-ne ajunsi si la ziua cea magica, zi in care avem alaturi de noi o echipa de cehi.

eu si unul din cehi

In drum catre varf intalnim multa gheata, cu pasaje de 60 grade, ceva stanca grad III-IV, si lunga creasta aeriana ce intr-un final ne duce pe varf, pe o vreme superba care ne-a dat ocazia sa vedem locuri pe care nu le pot descrie in vorbe.

Poza 1: Tori pe una din pantele de gheata

Poza 2: eu la unul din pasajele de traversare de pe creasta Ushbei

Pentru o mai mare siguranta alegem ca la coborare sa parcurgem portiunea de creasta asigurati, ceea ce ne face sa pierdem mult timp, asa ca ne prinde noaptea, o noapte geroasa in care a trebuit sa rapelam pana la cort unde am ajuns pe la 5 dimineata. Ce zi magnifica a fost! Probabil cea mai frumoasa zi a mea pe munte, o zi la care mereu ma voi gandi cu mare placere, am avut alaturi un prieten bun si un munte care a fost dispus sa ne ofere toate frumusetile sale. Ziua urmatoare, dupa multe ore de somn, pe un soare incredibil, o petrecem coborand si intorcandu-ne in tabara Skhelda unde ramanem sa ii asteptam si pe ceilalti camarazi pentru a pleca catre casa. Lasam in urma un varf pe care nu l-am cucerit ci, pentru o zi, ne-am contopit cu el. Din pacate dupa aceasta fericita prima experienta montana pe alte meleaguri urma sa traim si o saptamana de cosmar in Rostov din cauza ce nu au tinut de noi. Am fost la mana diplomatilor dar totul e bine cand se termina cu bine.