La Sinaia

We asta l-am petrecut alaturi de familie, adica de Cristina si junior care chiar daca inca nu a iesit la lumina noi tot il vedem deja in familie. Si cum noua, celor mari, ne place sa ne petrecem timpul la munte trebuie sa il obisnuim si pe junior cu asta, sa nu fie surprins cand o sa fie dus mereu la munte.

Am ales ca destinatie Sinaia cu gandul sa vizitez si eu castelul Peles, caci am ajuns la xx ani si inca nu l-am vazut nici macar de la distanta. Am ramas surprins de frumusetea lui, de numarul mare de vizitatori si de modul in care este administrat. Probabil este singurul lucru care imi place pe valea Prahovei, asta facand abstractie de munti, paduri, de natura in general.

Ca sa nu facem totul pe fuga am ales sa stam o noapte in Sinaia astfel ca am avut ocazia sa ne invartim nitel prin oras. Sincer am ramas dezmagit crunt, nu credeam ca o statiune montana poate sa arate asa de jalnic, sa ofere atat de putin unor turisti. Decat sa cheltui banii intr-un we pe valea Prahovei, pe o mancare decenta dar incredibil de scumpa si pe cazare la preturi de 5 stele desi conditiile nu sunt chiar de asemenea nivel, mai bine ii pun de-o parte si plec mai rar dar vizitez alte tari unde niciodata nu am ramas cu o amintire asa de proasta.

Ce bine ca merg la poalele muntilor, in statiuni turistice, doar o data la 10-15 ani. Sper ca pana la viitoare vizita de acest gen lucrurile sa se mai schimbe dar nu prea cred.

Prin Bucegi (Padina Crucii)

Dupa cateva saptamani bune de stat prin casa a venit si timpul sa ies la munte. Cum vremea se anunta superba am ales o tura mai lunguta prin Bucegi, cu dormit la cort. Am ales ca traseu muchia Padina Crucii, un traseu despre care nu stiu mai nimic, necunoscand pe nimeni care sa il fi parcurs sau macar o descriere pe undeva. Probabil aceasta muchie este unul din putinele trasee ramase pentru mine o necunoscuta in Bucegi.

Am pornit la drum sambata dimineata alaturi de Tori si Marius. Odata ajunsi la Gura Diham ne pornim cam greu la drum din cauza frigului care nu prea ne atrage afara din masina. Pana in Malaiesti alegem sa urcam pe traseul Take, un traseu turistic nerecomandat iarna din cauza pericolului de avalansa dar care acum era in conditii bune datorita ninsorilor slabe din aceasta iarna.

In Malaiesti ne oprim nitel la cabana pentru o cana de ceai si ca sa ne tragem nitel sufletul.

Pornim catre saua ce desparte valea Malaiesti de valea Tiganesti si spre norocul nostru gasim o poteca bine batuta caci altfel am fi muncit ceva prin acele locuri, printre jnepeni.

Odata ajunsi in sa incepem sa studiem Padina Crucii, caci din aceasta sa incepe muchia pe care doream noi sa o parcurgem. Cum pe primi 200m vedem ca sunt numai jnepeni decidem sa mergem un pic pe curba de nivel, pe poteca ce duce la lacul Tiganesti. Odata trecuti de zona cu vegetatie decidem sa urcam direct catre primul varf mai bine individualizat al muchiei. Odata ajunsi pe creasta incepem sa cautam locul unde sa montam cortul dar mai mergem vreo 30 minute pana gasim un loc decent.

Alegem o mica sa, la 2200m, unde ne chinuim ceva sa montam cortul in care dorm eu si Marius, Tori dormind in sacul de bivuac langa noi. Cum noaptea se lasa cu repeziciune peste noi incepem sa simtim frigul, avem ghinionul sa bata un pic si vantul, ceaa ce ne face sa renuntam rapid sa mai topim zapada pentru a face un ceai. Ne multumim cu cele 2 termosuri cu ceai facut acasa dimineata. Suntem norocosi sa avem cer senin asa ca ne putem bucura din plin de luna plina ce ne face sa primim muntii din jur fara prea mare efort noaptea.

Dimineata reusim sa ne trezim greoi, abia dupa ora 8 asa ca ne cam grabim cu stransul echipamentului de bivuac. Cum peste noapte a fost ger cu greu reusim sa scoatem ancorele cortului, trei dintre ele rupandu-se in pamantul inghetat. Pornim intr-un final catre portiunea mai tehnica a muchiei.

Aceasta portiune imi aduce aminte de creasta Balaurului doar ca aici trebuie sa decidem in necunostinta de cauza pe ce parte a muchiei sa traversam, sau sa urcam sau nu un tanc.

Dar iata ca ajungem si la portiunea pe care o banuiam a fi mai dificila. Aici ne oprim sa studiem o cale de a continua traseul si vedem ca nu exista nici una chiar asa usoara cum credeam eu sa fie pentru a putea continua cu tot echipamentul de bivuac. Decidem sa renuntam sa parcurgem ultimii 200m dif.nivel pana in creasta principala, facand cateva poze cu aceasta ultima portiune. Studiem detaliile ultimei portiuni, gandind la posibile variante de urcare a doua bariere de stanca care au fost o surpiza pentru mine nestiind nimic de existenta lor. Dar macar acum stim la ce sa ne asteptam asa ca iarna viitoare o sa venim cu lectiile mult mai bine facute.

Ne intoarcem in Malaiesti unde nu zabovim prea mult si alegem sa coboram catre Busteni prin Diham, pentru a varia un pic traseul, nefiind adepti ai parcurgeri aceluiasi traseu in ambele sensuri.

In mai putin de 3 ore ajungem din Malaiesti la masina, ne dezechipam si plecam catre casa cu gandul inca la munte.

Restul pozelor pot fi vazute aici: http://community.webshots.com/album/569609336tRBNuz

Anzi 2008 - Ecuador

La doar cateva luni dupa iesirea din Bolivia ma pregateam deja pentru o noua provocare - Ecuadorul. Tori are ceva noroc si reuseste sa faca rost de o sponsorizare care ne va acoperi biletele de avion asa ca mie nu imi ramane decat sa ma documentez suficient asupra muntilor si a altor obiective turistice ale tarii bananelor.

Pentru aceasta iesire alegem ca tinte varfurile Iliniza nord, Iliniza sud, Cotopaxi, Obispo si Chimborazo. Dar totusi plecam si cu alte ganduri, vrem sa vedem jungla amazoniana caci deja ni se pare o prostie sa fim pentru a doua oara in America de Sud si sa nu vedem plamanul planetei, locul ce da cea mai mare cantitate de apa dulce, cea mai mare padure, cel mai lat fluviu si pot continua la nesfarsit cu aprecierile la adresa acestei minunate zone.

Odata ajunsi in Quito, dupa doar o zi de stat prin avioane si aeroporturi, ne stabilim baza la unul din hotelurile unde ne facusem planul sa zacem pe perioada sederii noastre din Ecuador. Desfacem in graba bagajele si plecam sa exploram vechiul oras unde se afla si hotelul nostru. Ramanem impresionati de traficul rutier, de frumusetea cladirilor renovate recent, de parcurile ce se gasesc la tot pasul.

Dupa doua zile de cutreierat prin oras, perioada in care am cumparat si alimente pentru prima perioada de stat pe munte, aranjam ca o masina sa ne duca pana la intrarea in parcul Iliniza. Un lucru interesant este faptul ca ecuadorienii au rezolvat de ceva ani problema conversiei valutare, abandonand moneda nationala în favoarea dolarului asa ca acum totul se cumpara exclusiv cu dolari americani. Si iata-ne plecati catre munti, cu ganduri marete. Dupa circa 3 ore de mers masina ne lasa la intrarea in parc, pe o vreme mohorata caci doar suntem la ecuator unde ploua mereu. Ne luam rucsacii plini de echipament in spate si plecam la drum. Un drum ce avea sa dureze vreo 4 ore pana la refugiul Ilinizas, situat intre cele 2 vârfuri nordic si sudic, la altitudinea de 4650m. Cum vremea se mentine proasta ne decidem sa abandonam ideea de a pune cortul langa refugiu si alegem varianta mai confortabila. Taxa pe care trebuie sa o platim este de 10 dolari de persoana pe zi. La refugiu conversam cu alti alpinisti aflati pe acolo cu ghizii lor, caci toata lumea practica acest stil de a merge cu ghid, noi fiind o exceptie.
Pentru ziua urmatoare decidem sa facem varful nordic, un varf fara dificultati tehnice dar unde ne vom face aclimatizarea, acest varf având 5126 m. Ne trezim dimineata, la rasaritul soarelui ce nu prea avem sanse sa-l vedem din cauza norilor, mancam ceva si plecam la drum. Urcusul pana pe vârful nordic este cam monoton, numai prin grohotis, bolovani. Ajungem pe varf in plin plafon de nori asa ca nu prea stam mult acolo, facem o poza ca tot omul si plecam la vale. Bineinteles ca începe ploaia inainte de a ajunge înapoi la adapost dar noi tot ne declaram multumiti de acest prim contact cu muntii Ecuadorului.


Pentru ziua urmatoare stabilim sa urcam varful sudic, cu 5263m, pe traseul clasic, un traseu dificultate AD+. Pentru acest traseu, tinand cont de faptul ca se desfasoara pe ghetar suntem nevoiti sa plecam la 4 dimineata pentru a nu avea probleme cu zapada moale de peste zi. Traseul este frumos, pacat doar de zapada care nu este in conditii ideale. Suntem nevoiti in unele portiuni sa sapam poteca, dar ne bucuram din plin de frumusetea varfului si de privelistea ce se intinde la picioarele noastre. La coborare trebuie sa fim atenti la 2 portiuni mai inclinate dar ne descurcam si ne întoarcem la refugiu fericiti. Decidem sa strangem echipamentul si sa coboram in satul de la poalele muntelui, sat aflat la 3300m.

Pe drum avem noroc si reusim sa facem rost de o masina care ne scurteaza drumul cu vreo 10 km. In sat decidem sa stam la pensiunea celui ce administreaza refugiul, mancam de zor si bem si niste binemeritate beri.

Cum nu prea avem stare,ziua urmatoare ne mutam in parcul national Cotopaxi cu gandul sa urcam noaptea urmatoare si pe acest varf de 5897m. Pentru drum aranjam cu proprietarul pensiunii sa ne faca rost de o masina care sa ne duca pana la 4400m, loc de unde mai sunt circa 400m pana la refugiul din Cotopaxi. Cum bineinteles ca se respecta în continuare regula cu ploaie in fiecare zi decidem ca si aici sa dormim la refugiu. Seara atmosfera la refugiu se mai animeaza cu grupurile ce sosesc insotite de ghizi, printre care si 2 grupuri cu care ne intalnisem si in Iliniza. Ne imprietenim cu unul din ghizi si decidem sa ne vedem si in Quito pentru o bere. Acesta vazand ca ne miscam cam repede in Iliniza desi nu eram aclimatizati ne sfatuieste sa plecam mai tarziu in traseu caci il vom parcurge in putin timp dar noi nu bagam la cap si plecam ca toata lumea la ora 01.

Dupa circa o ora depasim pe toata lumea si continuam spre varf pe poteca bine batuta. Urcusul pe Cotopaxi nu este dificil dar este spectaculos datorita crevaselor si seracurilor, singura portiune mai inclinata fiind inainte de varf. Ajungem pe la 5 si 20 pe varf si cum este foarte frig decidem sa nu mai stam sa vedem rasaritul asa ca plecam la vale fara sa fi vazut mare lucru. La coborare ne mai oprim sa tragem niste poze si in final ajungem la refugiu pe la 7 dimineata, cand inca lumea mai are ceva de urcat pana pe varf. Stam cateva ore pe acolo cu speranta sa gasim pe cineva care sa ne duca înapoi in Quito si intr-un final gasim dar la un pret mai mare decat sperasem noi.

Ne intoarcem la hotel fericiti ca în doar 5 zile am reusit sa urcam 3 varfuri printre care unul cu un traseu frumos (Iliniza sud) si altul celebru (cel mai urcat din Ecuador - Cotopaxi). Decidem sa ne odihnim vreo 2 zile dupa acest tur de forta si ziua urmatoare cu ghidul Lonely Planet in brate iesim in oras. Alegem ca destinatie gradina botanica unde avem ocazia sa vedem cateva sute de specii de orhidee, asta pe langa multe alte plante, majoritatea de prin jungla. Mai vizitam si un mall si ne intoarcem la hotel facandu-ne planuri pentru urmatorii munti.

Cum drumul pana in urmatoarea zona montana este destul de lung decidem sa mergem cu autocarul. Acesta ne lasa in orasul Riobamba, aflat in plin carnaval. Ne cam udam caci aceasta e principala ocupatie a oamenilor de prin zona la carnaval, sa arunce cu apa în toate directiile. Alegem hotelul unde sa stam peste noapte si iesim in oras sa mancam ceva. Si mancam o pizza de nota 10, ca mai toata mancarea din Ecuador.

Ziua urmatoare plecam la ora 8 dimineata cu masina cu care aranjasem sa ne duca in El Altar, masivul cel mai dificil din Ecuador. Avem noroc cu soferul care reuseste sa aranjeze pentru noi cu un localnic sa transportam bagajele pana in tabara cu un cal. Drumul pana in tabara italiana este printr-o mocirla ce nu o pot descrie. Erau portiuni unde ne afundam 20 cm in noroi. Dupa vreo 5 ore scapam de calvarul asta dar suntem pacaliti de proprietarul calului care ne lasa bagajele cu 200m mai jos de tabara. Mai tragem de noi o ora cu rucsacii imensi si reusim sa ajungem in tabara.

Ne chinuim ceva pana reusim sa vedem varful Obispo, 5319m, printre nori dar suntem pe deplin multumiti de frumusetea acestuia. Pentru a fi siguri ca avem sanse sa urcam pe acest varf ne-am programat mai multe zile sa stam in tabara cu speranta ca macar o zi sa fie cu vreme buna. Ziua urmatoare ne trezim si vedem ca afara vremea e cumplita, vant puternic si precipitatii asa ca decidem sa asteptam pentru ziua urmatoare. Dimineata urmatoare suntem un pic mai norocosi, nu mai bate vantul tare doar ninge usor asa ca decidem sa incercam urcarea varfului Obispo.

Cum deja vazusem cu o zi inainte accesul catre ghetar plecam increzatori la drum dar bineinteles ca ne invartim ceva pana gasim coborarea pe ghetar, coborare care ziua era atat de vizibila. Ne mai ratacim nitel din cauza vizibilitatii extrem de reduse datorata ninsori si vantului dar intr-un final ajungem si la intrarea in traseu.

Ne pregatim sufleteste si ne echipam pentru cel ce avea sa devina cel mai tehnic traseu parcurs de noi la peste 5000m - Directa olandeza, traseu dificultate TD-, 90, V, 350m. Traseul este variat, culoare de gheata, trecere peste o mica crevasa, pasaje pe stanca putreda(tuf vulcanic inghetat) ceea ce face ca timpul sa treaca rapid si ajungem pe varf fara sa ne dam seama.

Admiram putin peisajul, suntem incantati sa vedem la cativa zeci de km un vulcan in plina eruptie, si pornim la vale, rapeland, cu gandul sa nu se dezghete prea tare locurile caci vor deveni periculoase din cauza caderilor de piatre si bucati de gheata. Ne intoarcem pe ghetar fericiti ca am reusit aceasta ascensiune.

Ziua urmatoare ne odihnim in cort fara sa iesim afara prea mult din cauza vesnicelor ploi. In a cincea zi în parcul Sangay ne strangem echipamentul si o luam la vale fiind bucurosi ca am avut tot muntele numai la dispozitia noastra, aceasta zona fiind singura unde nu am mai intalnit nici un alt alpinist. In sat asteptam vreo 2 ore pana ce soseste si masina noastra si ne intoarcem in Riobamba cu gandul de a urca si pe varful Chimborazo, 6310m.

Cum nu prea suntem incantati de ce ne ofera acest oras decidem ca ziua urmatoare sa urcam la refugiul din Chimborazo aflat la 5000m. Aranjam cu un taxi sa ne duca pana la refugiul de jos, 4800m. Fata de Cotopaxi unde mereu sunt 10-20 persoane care sa urce pe varf aici nu gasim decat 2 americani (singurii fara ghid pe care i-am intalnit). Ziua urmatoare aflam si de ce nu este asa indragit acest munte.

Traseul pana pe varf nu ne încânta deloc, are o prima parte unde trebuie sa ai noroc cu bolovanii, urmata de a doua parte pe o creasta lata dar care acum era plina de gheata. Din neatentie trag si o mica tranta pe gheata si rup noi mei pantaloni din gore tex. Intr-un final, dupa 6 ore de mers reusim sa ajungem si pe varf doar cu gandul la cum sa coboram mai repede de pe acest munte (amandoi am avut probleme serioase cu stomacul la urcare, probabil de la laptele baut cu o seara inainte).

Decidem amandoi sa catalogam acest munte ca urat. Pur si simplu nu ne spune nimic, un traseu simplu dar în acelasi timp periculos, un varf cu un aspect neinteresant, nimic remarcabil ce mai. Tot in aceasi zi decidem sa ne intoarcem in Quito asa ca avem ceva de zacut prin masini pana spre seara cand reusim sa ajungem la hotelul nostru.

Cu obiectivele montane realizate in intregime nu ne mai ramane decat sa aranjam o excursie pentru 4 zile in jungla amazoniana. Cum plecarea in jungla este programata tocmai peste trei zile mai avem ceva de stat prin Quito asa ca ne decidem sa vizitam – La mitad del mundo – un obiectiv turistic important.

Nu vrem sa ratam sa fim pe linia ecuatorului cu cate un picior aruncat in fiecare din cele doua emisfere.

Dar iata ca vine si seara de joi cand plecam catre jungla, asta cu un autocar de nota 10. Dupa 7 ore de mers ne vedem ajunsi in Lago Agrio, oras muncitoresc dar si poarta de intrare in jungla amazoniana. Dar mai avem ceva de asteptat pana vom vedea jungla. Stam vreo 3 ore prin oras pana vine ora la care ne intalnim cu reprezentantul agentiei de turism, facem cunostinta cu ceilalti membrii ai grupului cu care vom merge in jungla si mai zacem inca 3 ore in masina pana ajungem la raul Cuyabeno.
Aici schimbam modul de deplasare, trecand la barca. Pentru urmatoarelele 2 ore cat dureaza drumul pana la – lodgeul – unde vom fi cazati nu ma mai satur sa privesc vegetatia abundenta, pasarile si bineinteles maimutele care sar peste noi, dintr-un copac in altul. Ajunsi la destinatie luam in primire camera unde vom dormi dupa care plecam insotiti de ghid cu barca sa vedem apusul de soare din Laguna Grande.


Ziua urmatoare facem o plimbare de vreo 4 ore prin jungla admirând vegetatia, pasarile si alte vietuitoare. Ne intoarcem extaziati la lodge dar deja cu gandul la partida de pescuit la piranhia din acea dupa amiaza. Suntem norocosi si prindem ceva pesti, mai facem o scurta plimbare in jungla noaptea, vedem caimani, insecte si un sarpe boa.

Dupa doar doua zile decid si eu si Tori ca excursia in jungla e o adevarata aventura ce nu trebuie ratata de nimeni.

A treia zi vizitam un mic sat aflat pe malul raului, vedem cum se face un soi de lipie din radacina unui arbust local, si bineinteles ca noi doi cum nu prea avem stare mai iesim la o scurta partida de pescuit si suntem murati bine de o repriza de ploaie torentiala. Din pacate in cea de-a patra zi trebuie sa parasim jungla dar cu promisiunea ca ne vom intoarce pentru a sta mai multe zile.

Intorsi in Quito mai facem ceva cumparaturi pentru acasa si lenevim fara prea mult chef de activitate. Din pacate, in ultima zi am ghinionul si mi se fura rucsacul mic cu ceva echipament si cel mai important cu aparatul foto cu toate pozele facute de mine în Ecuador. Va trebui sa ne multumim sa ne uitam doar la pozele facute de Tori.

Despre Ecuador trebuie retinut ca este o tara ce iti ofera multe locuri de vizitat, cu un relief extrem de variat, cu o istorie bogata si cu un nivel de trai decent. Ce recomand celor ce doresc sa ajunga acolo este sa nu rateze o vizita în jungla.

Anzi 2007 - Bolivia

Ideea de a merge in Bolivia mi-a venit pe la inceputul luni aprilie si bine am facut ca am ales aceasta destinatie pentru a organiza o expeditie. Atrasi de aceasta provocare au mai fost Daniel Toader (Harciogu'), Corina Drosino si Cristian Torica (Tori) asa ca am plecat la drum 4 temerari. Dupa documentari ample am ales ca destinatii parcul Condorini, varful Huayna Potosi si varful Illimani , urmand ca in perioadele de repaos dintre ascensiuni sa mai vizitam si diverse obiective de prin zona. Singura piedica in calea realizari unei iesiri in aceasta tara o reprezinta costul ridicat al biletului de avion, noi platind circa 1150 euro fiecare pentru o cursa istovitoare pe ruta Bucuresti – Madrid – Buenos Aires – Santa Cruz – La Paz.

Dar iata-ne plecati in data de 7 iulie spre acest taram indepartat, loc unde am ajuns cu o intarziare de circa 20 ore cauzata de caderea unei ninsori in La Paz, fapt ce a facut ca traficul aerian sa fie suspendat pentru ceva timp pe aeroportul local. Cum plecasem de acasa cu lectiile bine facute, am reusit rapid sa ne cazam la un hotel din centrul orasului, hotelul Torino.

Desi din informatiile de care dispuneam nu ne asteptam sa gasim mare lucru ca si alimente, echipament, in La Paz am avut surpriza sa constatam ca lucrurile nu stau chiar asa, singura problema reala fiind faptul ca trebuie sa te plimbi pe la 100 tarabe sa cumperi tot ce ai nevoie pentru a intreprinde ascensiunea dorita. Dupa 2 zile petrecute in La Paz, zile in care am cumparat cele necesare, ne-am plimbat prin oras, am admirat varful Illimani 6439m si ne-am aclimatizat nitel, orasul situandu-se la altitudinea de 3600m, am plecat catre munte, catre parcul Condorini. Transportul catre toate zonele montane l-am facut cu ajutorul unei agentii locale de turism, agentie care ne punea la dispozitie o masina care ne astepta dimineata la hotel si ne ducea in zona aleasa.

Pentru a ajunge in tabara de baza din Condorini, dupa un drum in mare parte neasfaltat, ca mai toate drumurile din Bolivia, am tocmit cu posesori unor magari pentru transportul bagajelor pana in tabara de baza situate la altitudinea de 4600m. Pe drum am admirat cateva lacuri unde pescuitul era interzis, am vazut pentru prima data lame si in final am vazut si muntii din Condorini cu impunatorul Cabeza de Condor 5648m, varful cel mai inalt din zona. Ajunsi in tabara de baza am cautat un loc cat mai bun pentru corturi, ne-am desfatat cu peisajele din jur si ne-am facut planul pentru ziua urmatoare, zi in care am urcat toti 4 pe vf. Austria 5320m, un varf foarte usor, fara dificultati tehnice, perfect pentru o tura de aclimatizare.

Dupa aceasta ascensiune reusita, luati putin de val, am decis ca ziua urmatoare sa urcam pe Pequeno Alpamayo 5370m, pe traseul clasic dificultate AD. Dimineata la 3 am avut surpriza sa constatam ca Dan nu se simtea bine si a trebuit sa-l lasam in tabara de baza. Dupa o ora de mers pe morena, printre bolovani mai mici si mai mari am ajuns si la baza ghetarului, loc de odihna si de echipare. Dupa o parcurgere destul de anevoioasa a ghetarului ,printre crevase, am ajuns si la un vf. secundar al traseului nostru (Vf. Tarija). Aici am avut mici probleme cu gasirea traseului in noapte, urmand o descatarare pe niste stanci extrem de friabile pentru urmatorii 50m. Odata trecut si acest pasaj incepe creasta propriu zisa a varfului Pequeno Alpamayo, o cresta ingusta si suficient de inclinata pe anumite portiuni, pana la 50 grade. Rasaritul de soare ne-a prins pe varf, si fiind obositi dupa lipsa suficienta de odihna ne-am grabit sa ajungem cat mai repede la corturi. La coborare ne-a pus ceva probleme o portiune inghetata a crestei, portiune descatarata cu mare grija si unde pentru siguranta am pus si niste pitoane de gheata ca asigurare. Dupa aceasta ascensiune reusita si frumoasa ne-am decis ca toti 4 sa avem o zi de odihna, zi in care ne-am lafait in mare parte la soare. Pentru ziua urmatoare stabilisem sa facem 2 echipe cu obiectiv acelasi varf, Piramide Blanca 5230m, dar pe trasee diferite. Tori si Corina au reusit parcurgerea unui traseu in mare parte pe gheata cu inclinatie pana la 80 grade, dificultate D, in timp ce eu si Dan ar fi trebuit sa urcam pe traseul clasic dar din cauza unei raceli care m-a chinuit in prima parte a expeditiei nu am putut pleca la drum. Asa ca ziua aceea am stat si am zacut in sac, indopandu-ma cu medicamente.

Dupa intoarcerea lui Tori si a Corinei din traseu i-am ascultat povestind despre frumusetea traseului parcurs si am zis sa mai incercam si noi o data ziua urmatoare sa facem traseul clasic. De aceasta data m-am simtit bine si am reusit sa parcurg alaturi de Dan traseul pe Vf. Piramide Blanca, singura nemultumire fiind cauzata de vantul turbat care nu ne-a lasat sa stam mai mult pe varf.

Dupa aceasta ascensiune a mai urmat o zi de odihna pentru toata lumea, iar dupa aceasta binemeritata relaxare eu, Tori si Corina am plecat in miez de noapte catre varful Capul Condorului 5648m. Dupa o invartire mai mult in cerc, negasind traseul corect ne intorceam dupa 2 ore la corturi cu gandul sa incercam si a doua zi, de aceasta data stiind bine accesul catre traseul propriuzis. Ziua urmatoare ne-am echipat ca de obicei la ora 1 noaptea si am plecat la drum eu observand ca sunt foarte slabit. Dupa circa o ora am decis sa renunt, dandu-le coechipierilor si partea de echipament ce trebuia sa o car eu. Cu chiu cu vai am reusit sa ma intorc la cort unde am zacut zilele urmatoare. Tori si Corina au reusit sa ajunga si pe acest varf impunator, ce strajuieste intreaga vale.

Dupa ceva peripetii pe drumul de intoarcere catre La Paz , cu masina stricata si asteptand in soare sa vina alta sa ne ia am reusit sa ne intoarcem la hotelul unde stabilisem cartierul nostru general din Bolivia . Cum eu ma simteam in continuare prost am decis cu toti sa mergem 2 zile sa vizitam lacul Titicaca, si bine am facut. Am aranjat printr-o agentie de turism transportul cu masina, transportul cu barca si cazarea pentru o noapte pe Insula Soarelui. Pentru a ajunge pe aceasta insula trebuie sa mergi cu masina vreo 4 ore dupa care din orasul Copacabana sa iei o barca cu care mai mergi o ora jumatate pana pe insula. Despre aceste locuri nu pot zice decat atat: magnific, este locul cel mai relaxant prin care am trecut in viata mea. Pe insula poti vizita niste mici ruine unde se zice ca s-a nascut civilizatia Inca. Si poti sta si admira apusul si rasaritul de soare peste lacul Titicaca.

Dupa aceasta scurta perioada de odihna ne-am reintors la munte cu gandul de a urca pe varful Huayna Potosi 6088m. In tara stabilisem sa urcam toti 4 pe ruta franceza, o ruta mai tehnica decat traseul clasic, dar Dan nefiind sigur pe fortele sale a optat pentru traseul clasic. Cum ramasese singur a trebuit sa apeleze la un ghid local pentru a nu fi singur in traseu, treseu ce s-a dovedit pentru toti a nu fi exact asa de usor cum ne asteptam. Si iata-ne plecati toti 5 catre Huayna Potosi. Dupa o ascensiune de 4 ore din locul unde ne-a lasat masina iata-ne ajunsi la 5400m, in tabara argentinienilor, in plina vreme prosta.

A trebuit sa muncim ceva sa topim zapada pentru a doua zi in vant si ninsoare continua. Vazand ca vremea nu da semne de imbunatatire ne hotaram ca toti 5 sa facem traseul clasic, pentru ruta franceza fiind foarte greu sa sapam poteca, pana la baza traseului propriuzis, prin zapada pana la genunchi. Fara prea mare chef din cauza vremii proaste reusim sa ne urnim pe la 3 dimineata catre varf. Pe drum ne mai intalnim cu cateva echipe cu ghizi, din care cateva au renuntat pana pe varf din cauza vremii oribile. Dupa parcurgerea unei fete cu 50 grade de circa 150m reusim sa ajungem sus obositi si fara sa vedem absolut nimic din cauza cetii si a ninsorii. Imi fac un autoportret plin de zapada pe fata si haine si ne decidem sa coboram rapid neavand ce cauta acolo sus pe vremea aia.

La coborare, zarim printre nori si ruta franceza, ruta la care am visat atata acasa, strangem bagajele in graba si reusim ca in aceasi seara sa fim in La Paz .

Ziua urmatoare o petrecem facand aranjamentele necesare pentru ascensiunea pe varful Illimani .
Drumul spre Illimani este plin de imagini unice, un canion sapat de ape in stanca si argila de toate culorile, sate unde se vede adevarata saracie a Boliviei (dar si iscusinta localnicilor de a trai in acest mediu ostil), dealuri pline de cactusi de toate felurile. Numai drumul spre Illimani este de fapt o experienta in sine, o expeditie de cunoastere. Ajunsi la poalele muntelui in satul Pynaia aranjam ca 2 magari sa care mare parte din bagaje pana in tabara de baza, noi urmand sa caram numai rucsacii mici. Ajunsi aici ramanem muti cand vedem ca avem tot muntele la dispozitia noastra fiind singurii prezenti acolo. Dar avem si o dezamagire, Dan se cam saturase de atata stat pe drumuri si vrea acasa, asa ca intr-un final renunta la ascensiunea pe Illimani si decide sa stea sa ne astepte in tabara de baza.

Ziua urmatoare urcam 1000m cu tot echipamentul in carca pana in tabara superioara, pe un drum plin de bolovani, grohotis si lespezi alunecoase. Dupa 5 ore reusim sa ajungem in tabara unde mai intalnim cativa alpinisti. Mancam ceva, facem ceai pentru ziua urmatoare si trecem la somn stiind ca ne asteapta o zi lunga. Drumul spre varf se dovedeste a fi asa cum banuiam, mult mai dificil decat este scris in ghidurile cu informatii invechite, trebuie sa ai grija la o multime de crevase, sa fii atent la fiecare pas pe panta de gheata si sa tragi de tine la cei 200m de panta de 50 grade chiar pe partea finala. Odata depasita aceasta panta mai urmeaza o creasta pe care se merge circa 30 minute pentru a ajunge pe varf. Aici avem norocul sa fie senin si sa putem admira toata Cordiliera Real. Facem pozele cu varful si coboram grabiti catre tabara. Tragem un pui de somn si decidem ca in aceeasi zi sa coboram totusi in tabara de baza la prietenul nostru Dan. Ne cam chinuim pe partea finala fiind obositi dupa o asemenea zi solicitanta dar reusim sa ajungem in tabara de baza pe care mai ca nu o recunoastem. La plecarea noastra spre varf cortul lui Dan ramasese singur aici si acum erau 10-15 corturi.

Ziua urmatoare ne luam la revedere de la muntii Boliviei si ne intoarcem in La Paz deja cu gandul la viitoarele destinatii.
In cele 3 zile ramase pana la plecare facem o vizita la ruinele de la Tiwanaku, ruine vechi de peste 3500 ani, si cumparam suveniruri de zor ca mai tot turistul. Dupa alte doua zile de zbor iata-ne ajunsi acasa, plini de amintiri si imagini frumoase dar tristi ca vom avea de asteptat pana la anul pentru noi aventuri.

Desi la plecare am avut anumite idei preconcepute despre Bolivia am ramas uimiti ca lucrurile nu stau chiar asa: sunt saraci dar nu sunt talhari, gasesti cam tot ce iti doresti acolo, de la alimente la locuri unice, preturile sunt incredibil de mici. Si ca o scurta concluzie: Bolivia este o tara ce merita din plin vizitata, acolo gasesti cam tot ce vrei, munti inalti, mici, dificili, usori, jungla, pampas, lacul Titicaca, ruine, drumuri incredibil de prapastioase, pe scurt o alta lume fata de Europa.