Anzi 2007 - Bolivia

Ideea de a merge in Bolivia mi-a venit pe la inceputul luni aprilie si bine am facut ca am ales aceasta destinatie pentru a organiza o expeditie. Atrasi de aceasta provocare au mai fost Daniel Toader (Harciogu'), Corina Drosino si Cristian Torica (Tori) asa ca am plecat la drum 4 temerari. Dupa documentari ample am ales ca destinatii parcul Condorini, varful Huayna Potosi si varful Illimani , urmand ca in perioadele de repaos dintre ascensiuni sa mai vizitam si diverse obiective de prin zona. Singura piedica in calea realizari unei iesiri in aceasta tara o reprezinta costul ridicat al biletului de avion, noi platind circa 1150 euro fiecare pentru o cursa istovitoare pe ruta Bucuresti – Madrid – Buenos Aires – Santa Cruz – La Paz.

Dar iata-ne plecati in data de 7 iulie spre acest taram indepartat, loc unde am ajuns cu o intarziare de circa 20 ore cauzata de caderea unei ninsori in La Paz, fapt ce a facut ca traficul aerian sa fie suspendat pentru ceva timp pe aeroportul local. Cum plecasem de acasa cu lectiile bine facute, am reusit rapid sa ne cazam la un hotel din centrul orasului, hotelul Torino.

Desi din informatiile de care dispuneam nu ne asteptam sa gasim mare lucru ca si alimente, echipament, in La Paz am avut surpriza sa constatam ca lucrurile nu stau chiar asa, singura problema reala fiind faptul ca trebuie sa te plimbi pe la 100 tarabe sa cumperi tot ce ai nevoie pentru a intreprinde ascensiunea dorita. Dupa 2 zile petrecute in La Paz, zile in care am cumparat cele necesare, ne-am plimbat prin oras, am admirat varful Illimani 6439m si ne-am aclimatizat nitel, orasul situandu-se la altitudinea de 3600m, am plecat catre munte, catre parcul Condorini. Transportul catre toate zonele montane l-am facut cu ajutorul unei agentii locale de turism, agentie care ne punea la dispozitie o masina care ne astepta dimineata la hotel si ne ducea in zona aleasa.

Pentru a ajunge in tabara de baza din Condorini, dupa un drum in mare parte neasfaltat, ca mai toate drumurile din Bolivia, am tocmit cu posesori unor magari pentru transportul bagajelor pana in tabara de baza situate la altitudinea de 4600m. Pe drum am admirat cateva lacuri unde pescuitul era interzis, am vazut pentru prima data lame si in final am vazut si muntii din Condorini cu impunatorul Cabeza de Condor 5648m, varful cel mai inalt din zona. Ajunsi in tabara de baza am cautat un loc cat mai bun pentru corturi, ne-am desfatat cu peisajele din jur si ne-am facut planul pentru ziua urmatoare, zi in care am urcat toti 4 pe vf. Austria 5320m, un varf foarte usor, fara dificultati tehnice, perfect pentru o tura de aclimatizare.

Dupa aceasta ascensiune reusita, luati putin de val, am decis ca ziua urmatoare sa urcam pe Pequeno Alpamayo 5370m, pe traseul clasic dificultate AD. Dimineata la 3 am avut surpriza sa constatam ca Dan nu se simtea bine si a trebuit sa-l lasam in tabara de baza. Dupa o ora de mers pe morena, printre bolovani mai mici si mai mari am ajuns si la baza ghetarului, loc de odihna si de echipare. Dupa o parcurgere destul de anevoioasa a ghetarului ,printre crevase, am ajuns si la un vf. secundar al traseului nostru (Vf. Tarija). Aici am avut mici probleme cu gasirea traseului in noapte, urmand o descatarare pe niste stanci extrem de friabile pentru urmatorii 50m. Odata trecut si acest pasaj incepe creasta propriu zisa a varfului Pequeno Alpamayo, o cresta ingusta si suficient de inclinata pe anumite portiuni, pana la 50 grade. Rasaritul de soare ne-a prins pe varf, si fiind obositi dupa lipsa suficienta de odihna ne-am grabit sa ajungem cat mai repede la corturi. La coborare ne-a pus ceva probleme o portiune inghetata a crestei, portiune descatarata cu mare grija si unde pentru siguranta am pus si niste pitoane de gheata ca asigurare. Dupa aceasta ascensiune reusita si frumoasa ne-am decis ca toti 4 sa avem o zi de odihna, zi in care ne-am lafait in mare parte la soare. Pentru ziua urmatoare stabilisem sa facem 2 echipe cu obiectiv acelasi varf, Piramide Blanca 5230m, dar pe trasee diferite. Tori si Corina au reusit parcurgerea unui traseu in mare parte pe gheata cu inclinatie pana la 80 grade, dificultate D, in timp ce eu si Dan ar fi trebuit sa urcam pe traseul clasic dar din cauza unei raceli care m-a chinuit in prima parte a expeditiei nu am putut pleca la drum. Asa ca ziua aceea am stat si am zacut in sac, indopandu-ma cu medicamente.

Dupa intoarcerea lui Tori si a Corinei din traseu i-am ascultat povestind despre frumusetea traseului parcurs si am zis sa mai incercam si noi o data ziua urmatoare sa facem traseul clasic. De aceasta data m-am simtit bine si am reusit sa parcurg alaturi de Dan traseul pe Vf. Piramide Blanca, singura nemultumire fiind cauzata de vantul turbat care nu ne-a lasat sa stam mai mult pe varf.

Dupa aceasta ascensiune a mai urmat o zi de odihna pentru toata lumea, iar dupa aceasta binemeritata relaxare eu, Tori si Corina am plecat in miez de noapte catre varful Capul Condorului 5648m. Dupa o invartire mai mult in cerc, negasind traseul corect ne intorceam dupa 2 ore la corturi cu gandul sa incercam si a doua zi, de aceasta data stiind bine accesul catre traseul propriuzis. Ziua urmatoare ne-am echipat ca de obicei la ora 1 noaptea si am plecat la drum eu observand ca sunt foarte slabit. Dupa circa o ora am decis sa renunt, dandu-le coechipierilor si partea de echipament ce trebuia sa o car eu. Cu chiu cu vai am reusit sa ma intorc la cort unde am zacut zilele urmatoare. Tori si Corina au reusit sa ajunga si pe acest varf impunator, ce strajuieste intreaga vale.

Dupa ceva peripetii pe drumul de intoarcere catre La Paz , cu masina stricata si asteptand in soare sa vina alta sa ne ia am reusit sa ne intoarcem la hotelul unde stabilisem cartierul nostru general din Bolivia . Cum eu ma simteam in continuare prost am decis cu toti sa mergem 2 zile sa vizitam lacul Titicaca, si bine am facut. Am aranjat printr-o agentie de turism transportul cu masina, transportul cu barca si cazarea pentru o noapte pe Insula Soarelui. Pentru a ajunge pe aceasta insula trebuie sa mergi cu masina vreo 4 ore dupa care din orasul Copacabana sa iei o barca cu care mai mergi o ora jumatate pana pe insula. Despre aceste locuri nu pot zice decat atat: magnific, este locul cel mai relaxant prin care am trecut in viata mea. Pe insula poti vizita niste mici ruine unde se zice ca s-a nascut civilizatia Inca. Si poti sta si admira apusul si rasaritul de soare peste lacul Titicaca.

Dupa aceasta scurta perioada de odihna ne-am reintors la munte cu gandul de a urca pe varful Huayna Potosi 6088m. In tara stabilisem sa urcam toti 4 pe ruta franceza, o ruta mai tehnica decat traseul clasic, dar Dan nefiind sigur pe fortele sale a optat pentru traseul clasic. Cum ramasese singur a trebuit sa apeleze la un ghid local pentru a nu fi singur in traseu, treseu ce s-a dovedit pentru toti a nu fi exact asa de usor cum ne asteptam. Si iata-ne plecati toti 5 catre Huayna Potosi. Dupa o ascensiune de 4 ore din locul unde ne-a lasat masina iata-ne ajunsi la 5400m, in tabara argentinienilor, in plina vreme prosta.

A trebuit sa muncim ceva sa topim zapada pentru a doua zi in vant si ninsoare continua. Vazand ca vremea nu da semne de imbunatatire ne hotaram ca toti 5 sa facem traseul clasic, pentru ruta franceza fiind foarte greu sa sapam poteca, pana la baza traseului propriuzis, prin zapada pana la genunchi. Fara prea mare chef din cauza vremii proaste reusim sa ne urnim pe la 3 dimineata catre varf. Pe drum ne mai intalnim cu cateva echipe cu ghizi, din care cateva au renuntat pana pe varf din cauza vremii oribile. Dupa parcurgerea unei fete cu 50 grade de circa 150m reusim sa ajungem sus obositi si fara sa vedem absolut nimic din cauza cetii si a ninsorii. Imi fac un autoportret plin de zapada pe fata si haine si ne decidem sa coboram rapid neavand ce cauta acolo sus pe vremea aia.

La coborare, zarim printre nori si ruta franceza, ruta la care am visat atata acasa, strangem bagajele in graba si reusim ca in aceasi seara sa fim in La Paz .

Ziua urmatoare o petrecem facand aranjamentele necesare pentru ascensiunea pe varful Illimani .
Drumul spre Illimani este plin de imagini unice, un canion sapat de ape in stanca si argila de toate culorile, sate unde se vede adevarata saracie a Boliviei (dar si iscusinta localnicilor de a trai in acest mediu ostil), dealuri pline de cactusi de toate felurile. Numai drumul spre Illimani este de fapt o experienta in sine, o expeditie de cunoastere. Ajunsi la poalele muntelui in satul Pynaia aranjam ca 2 magari sa care mare parte din bagaje pana in tabara de baza, noi urmand sa caram numai rucsacii mici. Ajunsi aici ramanem muti cand vedem ca avem tot muntele la dispozitia noastra fiind singurii prezenti acolo. Dar avem si o dezamagire, Dan se cam saturase de atata stat pe drumuri si vrea acasa, asa ca intr-un final renunta la ascensiunea pe Illimani si decide sa stea sa ne astepte in tabara de baza.

Ziua urmatoare urcam 1000m cu tot echipamentul in carca pana in tabara superioara, pe un drum plin de bolovani, grohotis si lespezi alunecoase. Dupa 5 ore reusim sa ajungem in tabara unde mai intalnim cativa alpinisti. Mancam ceva, facem ceai pentru ziua urmatoare si trecem la somn stiind ca ne asteapta o zi lunga. Drumul spre varf se dovedeste a fi asa cum banuiam, mult mai dificil decat este scris in ghidurile cu informatii invechite, trebuie sa ai grija la o multime de crevase, sa fii atent la fiecare pas pe panta de gheata si sa tragi de tine la cei 200m de panta de 50 grade chiar pe partea finala. Odata depasita aceasta panta mai urmeaza o creasta pe care se merge circa 30 minute pentru a ajunge pe varf. Aici avem norocul sa fie senin si sa putem admira toata Cordiliera Real. Facem pozele cu varful si coboram grabiti catre tabara. Tragem un pui de somn si decidem ca in aceeasi zi sa coboram totusi in tabara de baza la prietenul nostru Dan. Ne cam chinuim pe partea finala fiind obositi dupa o asemenea zi solicitanta dar reusim sa ajungem in tabara de baza pe care mai ca nu o recunoastem. La plecarea noastra spre varf cortul lui Dan ramasese singur aici si acum erau 10-15 corturi.

Ziua urmatoare ne luam la revedere de la muntii Boliviei si ne intoarcem in La Paz deja cu gandul la viitoarele destinatii.
In cele 3 zile ramase pana la plecare facem o vizita la ruinele de la Tiwanaku, ruine vechi de peste 3500 ani, si cumparam suveniruri de zor ca mai tot turistul. Dupa alte doua zile de zbor iata-ne ajunsi acasa, plini de amintiri si imagini frumoase dar tristi ca vom avea de asteptat pana la anul pentru noi aventuri.

Desi la plecare am avut anumite idei preconcepute despre Bolivia am ramas uimiti ca lucrurile nu stau chiar asa: sunt saraci dar nu sunt talhari, gasesti cam tot ce iti doresti acolo, de la alimente la locuri unice, preturile sunt incredibil de mici. Si ca o scurta concluzie: Bolivia este o tara ce merita din plin vizitata, acolo gasesti cam tot ce vrei, munti inalti, mici, dificili, usori, jungla, pampas, lacul Titicaca, ruine, drumuri incredibil de prapastioase, pe scurt o alta lume fata de Europa.